Archive for the ‘Poezie’ Category

h1

Edgar Allan Poe, omul cu zurgălăi

august 11, 2009

Edgar Allan Poe„Bolta frunţii, impresionant de înaltă, largă şi lividă, e acoperită de un păr în neorânduială, şi totuşi cu orânduiala lui anumită: deoarece şerpii şuviţelor par să formeze o cunună de lauri sălbateci, ciudaţi – laurii durerii. (…) Ochii, în scobitura adâncă a orbitelor, mari şi cam inegali, sunt neîngăduit de trişti, (…) în contrast cunasul lung, drept şi viril, grecesc, cu nări bogate, bărbătesc. Imediat însă, sub mustaţa tunsă, o gură cu buze neverosimil de subţiri frângesugestia de forţă vitală, înlocuind-o cu rafinamentul şi cinismul, cu feminitatea şiviciul. Şi-apoi, iarăşi, bărbia conturată, hrăpăreaţă, subliniază impulsiuni instinctuale, brutalitate chiar, menite însă să se transforme în fineţi estetice. Dungile accentuate din jurul ochilor nu lasă nici o îndoială în tălmăcirea vieţii de dezordine fizică pe care o aduce omul acesta nemulţumit cu plăcerile naturale. Amant frenetic al Visului, el caută în alcool şi în opium urmele unui paradis pierdut, care însă – vai! – prin artificiu devine infern” (Dan Petraşincu, Edgar Poe, iluminatul).

Uriaşa legendă creată în jurul numelui său s-a hrănit continuu din combinaţia – neîndoilenic rară – de ură înverşunată şi nemărginită idolatrie. Rufus Griswold, desemnat de poet, nu fără ironie, drept executorul său testamentar, oferise posterităţii un Poe nevrotic, pervers, beţiv şi morfinoman, „care rătăcea pe străzi, melancolic şi nebun, bolborosind blesteme neînţelese”. Henry James formulase opinia că „entuziasmul pentru Poe însemna negreşit un studiu primitiv de reflecţie”, iar un alt contemporan, H. W. Emerson îl catalogase drept „omul cu zurgălăi”. Numai fervoarea fraternă a lui Charles Baudelaire, adoraţia lui Stéphane Mallarmé şi Paul Valéry au putut repara, cu preţul îngroşării mitului, chipul desfigurat de plastografiile contemporanilor săi.

Pentru Baudelaire, Poe era „un înger căzut care îşi amintea Raiul”.

Valéry îl considera unul dintre cei mai mari gânditori ai lumii.

A fost comparat cu Toma d’ Aquino, cu Goethe, cu Lucifer şi cu profeţii Vechiului Testament. Boem decadent şi sfânt deopotrivă.

Reclame
h1

Stéphane Mallarmé

august 11, 2009

MallarmeMallarmé este un „mistic al nefiinţei”, după cum observă Thibaudet.

S-a născut la 18 martie 1842, la paris, ca fiu al Elisabethei Mallarmé, născută Desmolins, şi al lui Numa-Florence-Joseph Mallarmé, funcţionar în administraţia financiară. Cu un an înainte de a-şi da bacalaureatul (1859), scrie un lung poem în două părţi: Mormântul ei este săpat. Mormântul ei este închis.

La 10 ianuarie 1962 revista Le Papillon publică primul articol al lui Mallarmé, o recenzie la volumul lui des Essarts, Poezii pariziene.

Trecând printr-o viaţă intens zbuciumată lăuntric moare în urma unui spasm al laringelui, la Valvins la 9 septembrie 1898, scriind soţiei şi fiicei un bilet prin care cerea să-i fie arse toate manuscrisele.

Întreaga activitate literară a scriitorului este străbătută de preocuparea pentru revenirea la originele sacre ale limbajului artistic şi delimitarea lui cât mai riguroasă de limbajul comun, tocit de banalitatea uzului cotidian.

h1

Nichita Stănescu

august 10, 2009

007 NichitaPoetul român , Nichita Stănescu, s-a născut la Ploieşti la data de 31 martie 1933.

Cronologie:

1944 – 1952: Liceul „Sf. Petru si Pavel”, devenit „I.L. Caragiale” din Ploiesti
1952 – 1957: Facultatea de filologie a Universitătii din Bucuresti
1952: Se căsătoreste cu Magdalena Petrescu, iubirea sa din adolescentă dar tinerii se despart după un an.
1955: Transcrie Argoticele sale care nu au fost publicate si văzute ca profund neserioase.
1957: În martie Nichita Stănescu debutează simultan în revistele Tribuna si Gazeta literară din Cluj cu trei poezii.
1957 – 1968: Este pentru scurt timp corector si apoi redactor la sectia de poezie a Gazetei literare (director Zaharia Stancu).
1960: La sfârsitul anului debutează cu volumul Sensul iubirii, 112 de pagini de poezii.
1962: La 6 iunie se căsătoreste cu Doina Ciurea, a cărei dragoste de aproape zece ani va fi subiectul volumului O viziune a sentimentelor.
1963: Primul pas peste hotare al poetului, în Cehoslovacia.
1964: Apare la începtul anului O viziune a sentimentelor, un volum cu care poetul primeste Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaste pe Gabriela Melinescu, în tensiunea relatiei lor poetul creează cele mai explozive opera ale sale.
1965: Apare în martie volumul de poezii Dreptul la timp, 84 de pagini.
1966: Publică doar 11 Elegii, totate Elegiile vor apare anul viitor în prima sa antologie, Alfa.
1967: Trei cărti ale sale sunt tipărite, Rosu Vertical, antologia Alfa, si volumul de poezii Oul si sfera. Poemele sale încep sa aiba o aură melancolică cu o stare de regret.
1969: Tipăreste Necuvintele, 216 pagini de poezii în acest volum care primeste Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare si volumul de poezii Un pamânt numit România, 150 de pagini. Este numit redactor sef adjunct al revistei Luceafărul, alături de Adrian Păunescu
1970 – 1973: Este redactor sef adjunct la România literară, revistă condusă de Nicolae Breban.
1970: Publică În dulcele stil clasic, 212 pagini de poezii, si a doua sa antologie, Poezii. Sustine o rubrică lunară în revista Arges.
1971: Apar în Iugoslavia două cărti traduse, Belgradul în cinci prieteni, editie bilingvă de poezii inedite si Nereci.
1972: Publică două noi volume de poezii, Belgradul în cinci prieteni si Măretia Frigului. Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire obtine pentru a treia oară Premiul Uniunii Scriitorilor.018 Nichita
1973: Scoate o antologie numai de poezii de dragoste Clar de inimă.
1974: În martie, de ziua lui, are o revelatie a mortii sub forma unui îngrozitor tunel oranj – odiseea sa „spatială” va cintinua.
1975: Obtine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor si i se atribuie premiul international „Gottfried von Herder”. Tipăreste a patra sa a009 Nichitantologie, Starea poeziei, în populara colectie „Biblioteca pentru toti”. E publicist comentator la România literară. Se mută în ultima sa locuintă, Str. Piata Amzei nr. 9.
1977: La 4 martie poetul încearcă, în zadar, să salveze pe prietenul său Nicolae Stefănescu, si este lovit de prăbusirea unui zid după cutremur. În urma socului face o scurtă paralizie a părtii stângi a corpului care va lăsa urme si după vindecare.
1978: Publică volumul de poezii Epica Magna, 216 de pagini, cu care primeste premiul „Mihai Eminescu” al Academiei.
1979: Lansează volumul de poezii Opere imperfecte.
1980: Propus de Academia suedeză, poetul candidează la Premiul Nobel alături de Elitis, Frisch, Senghor si Borges. Premiul este dat poetului grec Odysseas Elitis. Discul „Nichita Stănescu – o recitare” este scos de „Electrecord”.
1981: În august are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă si poetul se internează la spitalul Fundeni.
1982: În februarie moare tatăl poetului. Volumul Noduri si semne, subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui” este o selectie din tot ce a scris poetul de la ultima sa aparitie editorială. În iulie se căsătoreste cu ultima sa sotie, Todorita Tărîtă (Dora). Călătoreste prin Macedonia si Iugoslavia înainte sa-si fractureze piciorul stâng în noiembrie în Vrancea care-l va imobiliza în casă sase luni.
1983: Ascunde fată de toti semnele maladiei sale si afisează un optimism cu care si medicii sunt uimiti de rezistenta si vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, împlinirea a 50 de ani a poetului este aproape o sărbătoare natională în lumea artei si literaturii. Continuă să apară traduceri a poeziilor sale peste hotare, în mod special în Iugoslavia unde va avea o criză foarte gravă, necesitând interventia medicilor. Mai recită poezii si la Timisoara si la Drobeta-Turnu Severin, la nunta prietenilor săi de familie pe 9 decembrie. Se întoarce cu trenul, si cu greu, la Bucuresti cu Dora si cu tinerii nou căsătoriti seara târziu pe 12 decembrie. Pe la miezul noptii durerile din zona ficatului sunt îngrozitoare si este adus cu salvarea la spitalul de Urgenta unde crizele devin extrem de violente si poetul se stinge din viată la orele două si zece minute.

Opera:

• 1960 – Sensul iubirii
• 1964 – O viziune a sentimentelor
• 1965 – Dreptul la timp
• 1966 – 11 elegii
• 1967 – Obiecte cosmice (Alfa)
• 1967 – Roşu vertical023 Nichita foto N Raileanu
• 1967 – Oul şi sfera
• 1968 – Laus Ptolomaei
• 1969 – Necuvintele
• 1969 – Un pământ numit România
• 1970 – În dulcele stil clasic
• 1971 – Belgradul în cinci prieteni
• 1972 – Măreţia frigului
• 1978 – Epica Magna
• 1979 – Opere imperfecte
• 1982 – Noduri şi semne
• 1982 – Oase plângând
• Volume antologice
• 1985 – Ordinea cuvintelor
• 2002 – Nichita Stănescu – Opere

Poezii:

Acum vom sta 031 Cu Dora

Acum vom sta înlăuntrul unui ochi
vazuţi din toate părţile.
Sfera ne va-nconjura glorios
deodată cu hărţile.
Copaci cu vârfurile întoarse spre noi,
munţi, oraşe, catedrale…
Ca pe un zid al morţii maşinile
înnegresc, albe spirale.
Te ţin de umăr. Tu-nclini tâmpla
rece ca-ntotdeauna.
Suntem doi şi singuri

şi-n loc de inimă ne bate luna.

A muri în zbor

Brusc, pasărea a murit în zbor;
ca o pupilă piezişă taie un nor.
052 Nichita
Şterge cu aripa flască
steaua verde gata să nască.
Suna murdar şi greoi
prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet

spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior
fără trepte şi neagră,
clătinându-se pentru nimeni
sporind cu greaţă singurătatea…

Loveşte frunza, fructa;
urmează un sunet de picior de animal
în fugă atingând pământul

inundat
de lacrimi independente de ochi,

de umezeală independentă de frig,
de tăcere independentă, migratoare
.044 Nichita


Autoportret

Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeste.



Către Galateea

Îti ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,Nichita Stanescu
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.


Al meu suflet, Psihée

A venit un înger şi mi-a zis:085 Nichita
– Eşti un porc de câine,
o jigodie şi un rât.
Pute iarba sub umbra ta care o apasă;
mocirlă se numeşte respiraţia ta!

– De ce, i-am strigat, de ce?
– Fără pricină!
A venit îngerul şi mi-a zis:
– Mai străvezie este sticla
decât cel mai statornic gând al tău!
În curând ai să mori şi viermi
îţi vor forfoti în nări, în bot, în rât, în trompă!
– De ce, i-am strigat, de ce?
– Fără pricină! îmi zise îngerul…
Apoi îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul
a plecat cu aripi de aur zburând

într-un aer de aur.
Fluturi de aur
fâlfâiau în aura îngerului de aur.
El zbura aiurit,
el era cu totul şi cu totul de aur.
El se depărta către o depărtare de aur,

în care apunea soarele de aur.
– De ce te îndepărtezi de la mine, i-am strigat,
de ce pleci, de ce?
– Fără pricină mi-a răspuns, fără pricină…

041 Struga august 1982 - foto N Berwanger

078 Japonez - 1983 - foto Dan Popovici

081 Aniversare 50 de ani la Sala Polivalenta

Ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despartnichitastanescu
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.


Leoaică tânără, iubirea

Leoaica tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordareNichita 01
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme…

Îmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

Poem

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…

Somnul cu fierăstraie-n el

Somnul cu fierăstraie-n el
taie capetele cailor
şi caii aleargă nechezând cu sânge,
ca nişte mese roşii, fugite pe străzi,
de la cina cea de taină.

Şi caii aleargă, în aburii roşii
clătinând umbre. În şăi, fantome.
Frunze se lipesc de gâturile lor
sau se prăbuşesc de-a dreptul în ele,
cum se prăbuşeşte umbra copacului în fântâni.

Aduceţi găleţi, aduceţi căni mari de sticlă,
aduceţi căni şi pahare.
Aduceţi căştile vechi rămase din război,
aduceţi-i pe toţi cărora le lipseşte un ochi,
sau în loc de braţ au un loc liber,
care poate fi umplut.

Peste tot sânge de cal decapitat
curge în voie, şi
eu cel care-am văzut primul
acestea
vă vestesc că am băut din el …

Tinerii

Se sărută, ah, se sărută, se sărută
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei însuşi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,
în staţiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se sărută cu disperare,
cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut
n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă
şi moartea.
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri
şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum
ar ignora existenţa pâinii pe lume.
Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum
ar ignora existenţa însuşi a lumii.
Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi
în întuneric, în întunericul cel mai sigur,
ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum
soarele ar urma să răsară
luminos
abia
după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate
n-ar mai fi în stare să se sărute
decât cu dinţii.

Necuvintele

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

A cumpăra un câine

A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.

Poetul ca şi soldatul

Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere.

El ridică în cleştii circonvoluţiunilor lui
sentimentele furnicii
şi le apropie, le apropie de ochi
până când le face una cu propriul său ochi.

El îşi pune urechia pe burta câinelui flămând
şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis
până când nasul lui şi botul câinelui
sunt totuna.

Pe căldurile groaznice
el îşi face vânt cu aripile păsărilor
pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare

Să nu-l credeţi pe poet când plânge
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui
El a stors lucrurile de lacrimi
El plânge cu lacrima lucrurilor.

Poetul e ca şi timpul
Mai repede sau mai încet
mai mincinos sau mai adevărat

Feriţii-vă să-i spuneţi ceva poetului
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit
Imediat el o să spună că el l-a zis,
şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi
o să ziceţi că într-adevăr
el l-a zis

Dar mai ales vă conjur,
nu puneţi mâna pe poet!
Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet!

…Decât numai atunci când mâna voastră
este subţire ca raza
Şi numai aşa mâna voastră, ar putea
să treacă prin el

Altfel ea nu va trece prin el,
şi degetele voastre vor rămâne pe el,
şi tot el va fi acela care se va lăuda
că are mai multe degete decât voi.
Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi o da,
că într-adevăr el are mai multe degete…

Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mâna pe poet.

…Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el.
Poetul e ca şi soldatul
nu are viaţă personală.

Altă matematică

Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

Haiku

Întunecând întunericul,
iată
porţile luminii.

Evocarea

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigat dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospete de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.

Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Aterizarea

A venit un înger greoi ca un balaur,
Mă izbea în sânge, în inimă şi în cuvinte
Dădea din aripi atât de tare
că mă umpluse de vânătăi şi de morminte
M-a izbit cu aripa,
m-a izbit cu aripa, mamă
Totul devenise lapte,
sânul tău mamă, când
pana lui, din aripa lui,
a scos ochiul meu, din orbita mea
Ah, cât de zbătător era
şi cât fără de ochi sunt!

Nod 1

Gemea şi urla şi mârâia
cu gât de lebădă întins,
gemea şi urla şi mârâia
lupul întins prin prima ninsoare.
De ce gemi, de ce urli, de ce mârâi,
de ce striveşti sub tine florile albe de zăpadă
tu, care ai gât de lebădă, lupule,
care stai întins pe prima ninsoare
şi urli şi gemi şi mârâi…
Pleacă, mi-a zis el,
du-te de lângă mine mi-a zis el,
alungă-te, mi-a zis el!
Şi m-am dus şi am plecat
şi m-am alungat
şi am lăsat singur pe lup
pe lupul cu gât de lebădă
pe lupul care striga şi mârâia,
plin de fulgi de zăpadă,
întins pe prima ninsoare.

Un pământ numit România

I

Şi-a venit un nor cu coarne
peste sufletul meu, Doamne
să mă-npungă a venit
numai chiar din infinit.

Şi-a venit un os subţire
dintr-o altă-naltă fire
dat cu fluier supt de sunet
şi cu fulger fără tunet.

A venit la mine nimeni,
săruri şi piper şi chimeni,
verdele din frunza smulsă,
laptele din ţâţa scursă
şi mi-au pus la ploape-un fel
de vedere, de cercel
şi în inimă nisip
şi pe chip altfel de chip,
voind nevăzută hidră
să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră.

Nemaivrând în mine sânge,
ochiului i-au dat a plânge
tot cu luna lacrimă
cu stelele patimă.

A venit la mine „Da”
care tocmai învia
şi-a venit la mine „Nu”
de însumi vărsat în tu.

Au venit să îmi propună
ca să fiu la noapte lună
şi-ntre coaste să îmi fiu
alergare de-argint viu,
de aur, de platină,
de stejar, de paltină,
de cuvânt, de necuvânt,
neştiind că sunt pământ.

II

Atârnat de ploaie ca vântul de nori
ca negrul de aripa neagră.
Bate bătrânul fâlf, bate,
zboară bătrânul pe sub pământ
printre viermi şi rădăcinile minunate
ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului,
ale prunului, arinului,
ale nuştiucuiului.

III

Peşte, lapţii tăi de peşte,
dedesubt mereu aflat
ah, Carpaţilor, cereşte
stâncile din voi decad
mai ducând la vale o monedă
sau vreun vultur smuls impar,
decăzut prin lumea cea concretă
roaba legilor cu har.
Per Scorilo, Decebalus
pe un vechi, oho, de tot
zeu-inel ţinând dantura
cea lactee strânsă-n bot.
A băut din ţâţa mare
hrana cea otrăvitoare
cântărită în cântare,
ţepenită în cleştare
cum e musca-n chihlimbare,
cum e trupul pe picioare
şi mirosul din pahare
şi pistolul în şerpare,
cum e, „are” în „nu are” ,
nu-ştiu-ce în nu-ştiu-cum,
ieri şi mâine în acum.

IV

Duce-ţi trupurile. Un dulce dor
mă paşte-n câmpul de mohor:
Neânşeuat,
nepotcovit, neânjugat.
Duceţi trupurile. Să se lase
albul cel mai alb pe oase,
să îmi fie duhul ghimp
rupând pielea de pe timp.

Duceţi trupurile. File
spartă coasta-colivie,
inima să iasă-afară
la vedere peste ţară.
Duceţi trupurile. Fie
spartă coasta-colivie,
inima să iasă-afară
la vedere peste ţară.
Duceţi trupurile. Doamne,
să ne dezbrăcăm de haine,
cum e apa dezbrăcată
de izvorul care-o poartă
şi se-mbracă-n cel ce-o bea
însetat de setea sa
de rămâne tot neud
de la nord până la sud.

Trupurile! Nu vederea
cea căzută-n ochi ca mierea
nici auzul, nici mirosul
locuind în trup ca osul.
Duceţi trupurile. Vină
peste noi din nou lumină.

Duceţi trupurile. Bate
mulţime-n singurătate.

Scade marea. Trupurile
valuri scad în tuburile
pietrelor din cuburile
sărurilor,
malurilor.

Duceţi trupurile,
trupurile
Scade marea, cuburile
sărurilor se usucă
cu un fel de dor
de ducă.

V

De două mii, pământul, de ani
se îngraşă cu trupuri
din trupurile noastre
născând mereu copaci.

Şi timpu-şi smulge ochii
şi-i lasă ca pe-o nadă
cercând să prindă-un peşte al vederii.

Se-ntinde o blândeţe
încolăcind în sus
câte o rază-a lunii împietrită.

De două mii de ani acest pământ
din trupurile noastre face parte.

Noaptea, în lanul cel de grâu
când fluier herghelia din prundişuri
suntem de faţă eu şi tu
şi tu şi tu,
viii şi morţii laolaltă.

Un nod e-n viaţă. Restul
frânghiuei spânzură în jos.
O mie de strămoşi atârnă-aici
de fiecare suflet.

Străbunii dorm,
apele curg,
luna răsare
şi apune.
Pământ de carne eşti,
pământ de carne…
Pentru un om o, câtă lume!

Pământ atârnând înapoi cu morţii tăi,
tu care-mi începi direct din spinare,
pământ de carne de mii de ori
sărată sub şei de sare.

Pământ de carne, bun de mâncare,
pământ de oase străluminând
o, ce miros violent,
ce sfântă duhoare
de diamant au pietrele tale,
pământule de pământ!

Am să te-ngraş la rândul meu
cu mine,
lăsându-ţi doar scheletul alb
să-ţi fie verighetă-n jurul râurilor,
pământ de carne,
pământule de pământ.

h1

Daniel Turcea

august 10, 2009

Poetul, Daniel Turcea, s-a născut la 22 iulie 1945 în Târgu-Jiu. Urmează cursurile liceului NiDaniel Turceacolae Bălcescu din Piteşti şi ale Institutului de Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti. Moare la 28 martie 1979.

Cunoaştere

a cunoaşte
cerul, înseamnă
a fi cerul

şi
acel tu
ce adie

e apă şi duh
ţara cea rară
pentru care vă iert
de ce va veni
ne aduce aminte
deşi trupul poate că nu e
doar o colibă-n deşert

îngropaţi morţii ca pe seminţe

vocile
ca un oraş de sticlă

Zbor

cerul
e o pasare
în Dumnezeu